Fata in fata cu “prostioarele de tot genul”, toata lumea e brusc mai desteapta. In sfirsit un adversar pe care poti sa-l nimicesti ca pe-un muc de tigara intr-o scrumiera in care ploua. In sfirsit gustul unei victorii pe care nimeni nu ti-o poate fura. Asa cum sintem noi,oamenii, reactionam cum nu se poate mai diferit intr-un numar de situatii cum nu se poate mai diferite.Cind avem in fata treburi serioase, dam grav din cap, ne dregem glasul, ne uitam in gol – tragem de timp ca sa putem uimi apoi asistenta cu o parere pertinenta. Lucrurile astea „serioase“ sint foarte solicitante si ne fac intotdeauna mult mai responsabili, iar privirea noastra asupra vietii capata consistenta unui imens tratat de defenestrare.
“Prostioarele”,de cealalta parte, sint niste nimicuri despre care are rost sa vorbesti numai ca sa pari, in comparatie cu ele, mult mai destept.
Procesul de „auto-desteptizare“ seamana foarte mult cu urmatoarea situatie (sper eu, ipotetica): un adult in general(putin tembel) intreaba un copil de cinci ani:
-„Puisor, nu stii tu care e cea mai indepartata planeta de la soare?“.
In cazul in care copilul nu e superdotat, va raspunde:
-„Nu stiu“, iar adultul va jubila: „Vedeti, v-am spus eu ca nu stie“ (subinteles: „Noi, oamenii mari, cunoastem“).
Insa adultului i-a scapat din vedere ca, la cinci ani, nu te intereseaza treaba cu planetele, ci: baloanele de guma de mestecat, mustele, cornetele de inghetata, benzile desenate si martisoarele de la colegii de gradinita. Exact la fel e si cu prostioarele, n-au intentionat niciodata sa intre in loja marilor idei ale umanitatii. Ele sint la fel ca si copiii, se uita la tot felul de filme, retin din carti numai cuvintele care le plac, topaie si, in general, li se filfiie.
Povestea frumoasa (pe care „desteptii“ n-o stiu) e ca multe dintre ideile mari nu apar pe lume niciodata asa, hoc-poc. Mai intii vin multe prostioare, de care, daca esti avizat, n-o sa rizi niciodata, pentru ca ele se vor face mari si se vor intoarce impotriva ta, strivindu-ti nasul asa cum tu strivesti mucurile de tigara in scrumiera de mai sus.
Numai Bine,
Eugen
Categorisit la POLITIC
Gîndirea poate fi de trei feluri:logică, simbolică şi discursivă.
Soiurile acestea de gîndire sînt numite şi în alte feluri. Aşa le-a zis Mircea Eliade şi nu văd de ce nu le-am spune la fel. Mai mult, sesizînd declinul gîndirii simbolice în lumea modernă, Eliade a ţinut sa pună lucrurile la punct:
“Gîndirea simbolică nu e apanajul exclusiv al copilului, al poetului sau al dezechilibratului; ea e consubstanţială fiinţei umane: precede limbajul şi gîndirea discursivă.” (Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, p.15, Ed. Humanitas, Bucureşti 1994)
Cercetătorii din lumea medicală au şi stabilit atît sediul gîndirii simbolice, cît şi sediul gîndirii discursive. După ei fiecare emisferă a creierului este alocată unui fel de a gîndi. Pentru prizonierii gîndirii discursive, aceste descoperiri ştiinţifice sînt foarte importante. Ceilalţi (probabil) nu se arată teribil de impresionaţi de faptul că se bănuieşte ce parte a capului le e mai vioaie.
Oricum, arta este un produs al gîndirii simbolice. Receptarea mesajului artistic e posibilă doar în cazul în care este utilizată tot gîndirea simbolică. Altfel, e linişte.
Necazul lumii moderne e că încearcă să recepţioneze arta cu ajutorul gîndirii logice. Şi mulţi cred că se poate. Şi mulţi cred că se poate face şi artă utilizînd gîndirea discursivă. „Arta conceptuală” este doar un exemplu. Se poate urmări cîte persoane antrenate o viaţă întreagă să-şi fructifice gîndirea discursivă se avîntă inopinat în practicarea artei, crezîndu-se dramaturgi, scriitori, arhitecţi şi ce mai „vrea muşchii lor”. Unii, mai modeşti, se pretind doar „oameni de cultură”, convinşi fiind că o memoria bună şi o cantitate considerabilă de lecturi le asigură acest statut onorabil, chiar dacă sînt total străini de gîndirea simbolică. Oricum, deviza după care acţionează aceştia e: „DACĂ NU (TE) PRICEPI, ABUREŞTE-I”.
Dar să nu fim nedrepţi; sînt şi posesori de (multe) diplome în domeniul „umanistic” care nu au aflat (şi nici nu înţeleg) ce fel de gîndire le este trebuincioasă.
Gîndirea discursivă are un instrumentar diferit de cel al gîndirii simbolice. Cum trusa de scule a fierarului este diferită de cea a tîmplarului. Pare uşor de priceput că pentru prelucrarea unei bare din fier nu se foloseşte rindeaua; cum nici pentru a face scînduri dintr-un buştean nu se folosesc barosul şi nicovala. Este la mintea cocoşului. Şi totuşi, uneltele gîndirii discursive sînt vîrîte cu forţa în analiza artei; şi făptuitorii se miră că nu iese nimic.
Concluzia lor vine imediat: nu este nimic de capul unei lucrări, atîta timp cît pe aparatele gîndirii discursive nu se înregistrează nimic. Sau se apucă să bată cîmpii, într-un delir verbal (VEDETI POLITICIENII). Este normal ca aparatele gîndirii discursive să fie surde la orice operă …… Arta de orice fel emite pe alte frecvenţe. Utilizarea gîndirii discursive nu este un handicap (în sine).
Posesorii gîndirii logice nu vor înţelege că nu au ce căuta prin apropierea artei, nepricepînd că nu dispun de aparatul necesar recetării mesajului. În schimb, vor umple mulţi metri de rafturi cu „studii” inutile, pline cu citate din alţi nelămuriţi. Partea rea este că aceste personaje fac valuri în public, cerşind dizgraţios admiraţie. Şi în acest peisaj, vom mai auzi (de la „oameni de cultură” plini de titluri, diplome şi ruperi în figuri intelectuale) îndemnul preţiosş
„Invata,Invata,Invata sau mai bine ABUREŞTEI“.
Numai Bine,
Eugen
GLOSAR DE TERMENI:
SIMBÓLICĂ f. 1) Reprezentare a realităţii prin simboluri. 2) Semnificaţie convenţională care se atribuie unui lucru. 3) Ansamblu de simboluri. 4) Ştiinţă care se ocupă cu studiul simbolurilor. /<fr. symbolique, germ. symbolisch, Symbolik
SIMBÓLICĂ s.f. 1. Exprimare a unor idei, a unor sentimente etc. prin simboluri; simbolistică. ♦ Ansamblul simbolurilor proprii unui popor, unei religii etc. 2. Ştiinţă care studiază şi explică simbolurile; simbologie. ♦ Ramură a teologiei care studiază comparativ simbolurile de credinţă ale diferitelor confesiuni. ♦ Teorie a simbolurilor în care raţiunile logice şi raporturile dintre ele sunt înlocuite prin semne convenţionale. [Gen. -cii. / < fr. symbolique, cf. germ. Symbolik].
SIMBÓLIC, -Ă, simbolici, -ce, adj., (2, 3, 4) s.f. 1. Adj. Care constituie un simbol (1); care are caracter de simbol, exprimat printr-un simbol, care serveşte de simbol; care nu are eficacitate sau valoare în sine, ci prin ceea ce simbolizează. 2. S.f. Ansamblu de simboluri; exprimare (a unor idei sau a unor sentimente) prin simboluri; semnificaţie simbolică (1); simbolistică. 3. S.f. Teorie generală asupra simbolurilor (în care noţiunile logice şi raporturile dintre ele sunt înlocuite prin semne convenţionale). 4. S.f. Ramură a teologiei consacrată studiului comparativ al simbolurilor de credinţă ale diferitelor confesiuni. – Din fr. symbolique, lat. symbolicus, germ. symbolisch, Symbolik.
DISCURSÍV, -Ă, discursivi, -e, adj. 1. Care deduce prin raţionament o idee din alta, care ajunge la o concluzie trecând prin mai multe etape sau operaţii preliminare. 2. (Despre memorie) Care se dispersează, se împrăştie. 3. Care nu se supune unei continuităţi riguroase. – Din fr. discursif, lat. discursivus.
DISCURSÍV, -Ă adj. Care trece de la o idee la alta prin raţionament. ♦ Care ţine de o controversă, de o discuţie. ♦ (Despre memorie) Care se dispersează, se împrăştie. ♦ (Făcut) prin discursuri; declarativ. [Cf. fr. discursif, it. discorsivo].
