Postat de: TARNOVAN EUGEN-STEFAN | Octombrie 7, 2008

Legaturi de familie……sculptorul Constantin Brancusi un geniu si Doctorul lui personal din ultimii 10 ani de viata -Pascu Atanasiu-Grosu ( fratele bunicului meu ) ;executorul lui Testamentar

Dragii mei ,

Va prezint o legatura de familie cu un celebru sculptor si medicul lui.

Si eu am ramas impresionat de toate aceste descoperiri pe care vreau sa vi le impartasesc, asa ca  biografia  doctorului Pascu Atanasiu va fi scrisa si in franceza asa cum apare publicat pe saitul Institutului  Pasteur, dupa care voi publica un interviu cu emeritul meu unchi si sotia sa vorbind despre mostenirea Brancusi.

Pascu Atanasiu (1913-1995)
 


  Référence : FR AIP ATA Intitulé/analyse : fonds d’archives Pascu IAtanasiu Lieu de conservation : Institut Pasteur, Service des Archives, 28 rue du Dr Roux, 75724 Paris cedex 15, France Dates : 1947-1987 Niveau de description : fonds Importance matérielle : 12 cartons (ATA.) 1,20 m.l., environ 3000 pièces Nom du producteur : Atanasiu (Pascu) Notice biographique : Médecin et biologiste français, d’origine roumaine, né à Techirghiol (Roumanie), mort le 29/03/1995. a deux enfants en France aussi avait un frère Mihail Grosu (d.1999)-citoyen roumain, ancien combattant de la guerre en Brasov, marié à Elena Grosu qui ont deux enfants et Mihaela Tarnovan, Eugeniu Grosu et une soeur Gabi-Florentina (Grosu) Cazacu (d.1998) marié à Geoarge Cazacu (d.1998), qui avait une fille Liana Cazacu ensemble tout à Brasov. Bursier, préparateur, puis chef de laboratoire de l’Institut Cantacuzène. Entre à l’Institut Pasteur comme boursier du gouvernement français en 1946. Assistant (1952-1954), puis chef de laboratoire (1954-1971) au Service des virus de l’Institut Pasteur. Directeur de l’Unité de recherche sur la rage, Institut Pasteur (1971-1981). Nommé professeur de l’Institut Pasteur en 1971. Expert pour la rage auprès de l’OMS. Modalités d’entrée : don de Mme Atanasiu, 1996 Historique de la conservation : Archives conservées par Mme P. Atanasiu et confiées au service des archives en 1996. Présentation du contenu : – ATA.1 : Documents à caractère biographique (faire-part, diplômes) ; notices biographiques rédigées par P. Atanasiu ; presse ; Commission de biologie médicale ; Correspondance (corr. classée chronologiquement, 1950-1992 ; dossiers de corr.). – ATA.2-4 : Correspondance (chrono. du Service de la rage de l’Institut Pasteur, 1973, 1979, 1980). – ATA.5 : rapport d’activité de l’Unité de la rage, 1979 ; dossier : „Vaccin antirabique de culture cellulaire”, 1971-1983. – ATA.6 : dossier : „Vacuna rabica purificada Pasteur”, 1982 ; dossier : Henri Tsiang (thèse, tirés à part) ; collection de brochures et prospectus sur la rage. – ATA.7-8 : conférences (correspondance, programmes et certificats, manuscrits et dactylogrammes des conférences, publications, 1965-1987). – ATA.9-10 : iconographie (tirages sur papier, microscopie électronique). – ATA.11 : publications (tirés à part, 1947-1982). – ATA.GF (GF.1) : affiches Conditions d’accès : libre (statut juridique : archives privées) Conditions de reproduction : Pas de photocopie pour les manuscrits et les dactylogrammes. Toute reproduction de document en vue d’une publication ou d’un reportage filmé doit faire l’objet d’une demande auprès de la Photothèque de l’Institut Pasteur Langue des documents : français Instruments de recherche : cette seule fiche (archives classées) Sources complémentaires : Fonds d’autres institutions : Académie de médecine, Paris (Prix Montyon) Règles ou conventions : notice descriptive conforme à la norme ISAD(G) Date(s) de la description : 03/2002

TRADUCERE

Nume producător: Atanasiu Grosu(Pascu)

Schiţă biografică: medic şi biolog francez, origine română, născut în Techirghiol (România), a murit pe 29/03/1995. are doi copii în Franţa, de asemenea, a avut un frate Mihail Grosu (d.1999)-cetăţean român,veteran de razboi stabilit la Brasov, casatorit cu Elena Grosu, care au avut doi copii pe Mihaela Tarnovan(mama mea ), Eugeniu Grosu şi sora Gabi-Florentina (Grosu ) Cazacu (d.1998) căsătorit cu Geoarge Cazacu (d.1998),care a avut o fiica Liana Cazacu(stabilita in SUA).
Bursier, preparator, apoi şef de laborator la Institutul Cantacuzino. A intrat la  Institutul Pasteur ca un membru al guvernului francez în 1946. Asistent (1952-1954), apoi şef de laborator (1954-1971) Serviciul de virus de la Institutul Pasteur. Director al Unităţii de Cercetare de rabie, Institutul Pasteur (1971-1981). Numit profesor la Institutul Pasteur în 1971. Rabia expert de la OMS.

REPORTAJ : 

Doina Lemny: Domnule Atanasiu, sunteţi executorul testamentar al lui Brâncuşi. În această calitate, aţi avut un rol important în păstrarea moştenirii artistului, în reconstituirea atelierului din Impasse Ronsin demolat după moartea artistului şi aţi vegheat, aşa după cum vă obliga aceasta sarcină nobilă, la respectarea testamentului.
Pascu Atanasiu: Voi începe cu prima reconstituire a atelierului la Muzeul Naţional de Artă Modernă (Palais de Tokio)<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–> care a fost foarte bine făcută. Era reproducerea exactă a atelierului din Impasse Ronsin, făcută cu arhitecţi foarte buni şi după sfatul lui Jean Cassou, a doamnei Vienne, a legatarilor universali (moştenitorii: Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati), a executorului testamentar, adică al meu. A doua reconstituire a atelierului, în faţa Centrului Pompidou, a fost o catastrofă ; am spus-o întotdeauna. De altfel n-am participat niciodată la această restaurare a atelierului, chiar m-am opus. Era foarte periculos pentru opere. Această restaurare a fost făcută sub preşedenţia lui Pontus Hulten<!–[if !supportFootnotes]–>[2]<!–[endif]–>. Ceea ce m-a supărat cel mai tare e că domnul Pontus Hulten s-a pus de acord cu legatarii universali în lupta împotriva Muzeului. La ce a servit acest lucru ? Doar intereselor personale. Cunosc statutul acestei Asociaţii<!–[if !supportFootnotes]–>[3]<!–[endif]–> şi e păcat că personalităţi cunoscute s-au asociat împotriva Muzeului. Acest lucru are consecinţe negative chiar pentru organizarea expoziţiei din 1995.
D. L. : Sunteţi de acord cu noile proiecte de reinstalare a atelierului ?!
P. A. : Bineînţeles. Am cunoscut pe actualul preşedinte al Centrului Georges Pompidou, François Barré, şi am discutat cu el despre noua instalaţie, el evocându-mi introducerea atelierului în circuitul Muzeului. Ideea e foarte bună cu condiţia să se respecte toate elementele ce alcătuiesc un asemenea spaţiu. Dar ceea ce mă mâhneşte est că o mare parte din arhive care trebuiau să aparţină Muzeului se găsesc în mod ilegal la Natalia Dumitrescu. Ceea ce rămâne la Muzeu este trunchiat şi insuficient.
D. L. : Să încercăm să evocăm prietenia dumneavoastră cu Brâncuşi. Când l-aţi cunoscut şi în ce împrejurări ?
P. A. : Am auzit vorbindu-se de Brâncuşi pe când eram în România, pentru că eram medicul familiei Tătărăscu. După cum ştiţi doamna Tătărăscu l-a solicitat pe Brâncuşi să facă ansamblul de la Târgu Jiu pentru care ea obţinut bugetul. De îndată ce am ajuns la Paris, în 1946, m-am dus în Impasse Ronsin, un cartier de artişti, al căror patriarh era Brâncuşi. Stătea mereu în faţa atelierului. Vorbea oamenilor din jur, aştepta vizite, dădea sfaturi copiilor, dar niciodată artiştilor. Nu vorbea niciodată de operele lor, ci mai degrabă de sănătatea lor, şi de bunăstarea lor. Era mereu gata să ajute oamenii, chiar financiar. Era foarte generos ; a ajutat enorm de multă lume : dădea vecinilor tot felul de lucruri, deşi el trăia în condiţii foarte modeste.
D. L. : Cum s-a petrecut prima dumneavoastră întâlnire ?
P. A. : Cel mai bun prieten al meu, Gigi Teodorescu, sculptor de mare calitate, locuia în acel cartier. El mi-a spus ca era prieten cu Brâncuşi. M-am dus cu el la atelier şi i-am mărturisit că îl cunoşteam mai ales din spusele doamnei Tătărăscu. Constantin Levaditti mi-a vorbit şi el de Brâncuşi. Cum lucram deja la Institutul Pasteur, toate porţile îmi erau deschise. O stima nespus de mult pe doamna Tătărăscu şi pe Constantin Levaditti , care i-a cumpărat o operă L’enfant penché (Supliciul, bronz, 1906/1907). Ne-am împrietenit foarte repede. L-am văzut timp de zece ani în fiecare zi între orele 12 şi 12 şi un sfert, cu excepţia week-end-urilor.
Irène Atanasiu: Când Pascu nu putea să se ducă, mă duceam eu.
P. A. : Când era bolnav, mă chema : aveam secretele noastre. Avea probleme de sănătate pe care nu putea să le rezolve decât cu o persoană energică şi puternică. Şi apoi, bolnavii se lasă pe mâna medicului lor. De aceea, m-am hotărât să-l văd în fiecare zi. Nu doream să se simtă diminuat. Devenisem foarte buni prieteni.
Ştiam că în România sculptura lui nu prea era îndrăgită şi că nimeni în afară de Paleolog, Comarnescu, Jianu nu-l înţelegea. Nu mi-a vorbit niciodată de România şi niciodată în româneşte. Îl stima foarte mult pe Paleolog pentru ca era în acea perioadă singurul care a înţeles o parte din opera sa.
D. L. : Când i-aţi prezentat pe soţia dumneavoastră ? Am înţeles că a fost naşul dumneavoastră de cununie.
Irène A. : L-am cunoscut pe Brâncuşi înaintea căsătoriei noastre, când am intrat la Institutul Pasteur în 1953. Când Pascu a văzut că-mi plăcea arta, m-a prezentat lui Brâncuşi. M-a primit cu braţele deschise. De altfel suntem singurele persoane pentru care a ieşit din atelier în ultima parte a vieţii. S-a îmbrăcat cu costumul lui gri ; şi-a lăsat pentru o dată veşmintele lui albe.
P. A. : Era în 1954, s-a îmbrăcat în costumul lui englezesc. Îi era destul de greu sa iasă şi să se deghizeze. A mai ieşit încă o dată cu o altă ocazie : i-am spus că unul din prietenii noştri era foarte bolnav, iar el a dorit de îndată să vină cu mine să-l vadă. Şi-a pus din nou costumul său gri şi am plecat pe jos de la Institutul Pasteur la Constantin Levaditti, care era bolnav. Locuia pe strada Volontaires…
Irène A. : La nuntă, îmi amintesc şi acum, a venit cu un baston. În astfel de ocazii, se întâlnesc tot felul de doamne intrigante ; el bătea cu bastonul în podea şi zicea preotului : « Părinte, fiţi atent, căsătoriţi-i cu trăinicie. »
D. L. : Având în vedere legenda care s-a creat în jurul atelierului-muzeu, am tentaţia să vă întreb ce alte persoane veneau la atelier ?!
P. A. : Toţi cei care doreau, dar cu o condiţie de a fi corect şi respectuos : trebuia să-i telefonezi, să stabileşti o oră de vizită. La ora stabilită, el deschidea uşa şi arăta atelierul tinerilor, bătrânilor, străinilor, săracilor dar şi bogaţilor. Era mereu gata să primească oameni care doreau să-i vadă opera şi atelierul.
Irène A. : Mai depindea şi de felul în care vizitatorii îi priveau operele, pentru că se ştie că a mai şi dat afară pe unii.
D. L. : Ce credeţi de ataşamentul pe care-l avea el faţă de Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati. Ce aprecia la ei : opera sau omenia.
P. A. : Nici o consideraţie. Ei l-au ajutat la bătrâneţe. Istrati îi văruia atelierul, dar n-a atins niciodată operele lui Brâncuşi în timpul vieţii lui, numai că după… el şi-a luat revanşa. Ceea ce au făcut după aceea… ! De altfel, am câştigat primul proces : ar fi trebuit să continuăm…
D. L. : În cartea lor apărută în 1986 la Flammarion, ei descriu ultimele momente de viaţă ale lui Brâncuşi, când el vorbea româneşte…
Irène A. : Nu e deloc adevărat. Am depus mărturie sub jurământ la Amabsada americană împotriva unei doamne care pretindea că a rămas la căpătâiul lui în ultimele clipe. Pot să vă mărturisesc că în ultimele zile, multă lume venea să-l vadă. Printre alţii, Irina şi sora ei Lizica Codreanu, Schillerii care se regăseau în atelierul lui Istrati. Brâncuşi nu mai vorbea. Din când în când, Istrati, care era paznicul şi omul de casă, venea să ne informeze că Brâncuşi se odihnea…
Am început să simt ostilitatea celor din jur. Odată, într-o după-masă, când m-am dus să-l văd, Istrati mi-a zis că artistul se odihneşte. M-am întors cu Pascu şu cu un alt doctor cu vreo 48 de ore înaintea decesului. Era în comă şi nu mai putea să vorbească. Am încercat să-i încălzim atelierul. Eu am rămas lângă el toată noaptea şi toată ziua de după. A doua zi de dimineaţă, am chemat nişte asistente medicale. Nu şi-a mai revenit. Către seară, între ora 23 şi 24 a celei de-a doua zile de comă, am rămas la Natalia Dumitrescu, unde m-am odihnit puţin. Am fost trezite de dimineaţa şi ni s-a zis : « Veniţi, sunt ultimele clipe » şi noi am fugit să-l vedem. Brăncuşi n-a mai pronunţat nici un cuvânt.
P. A. : Pot să vă spun cum a intrat el în comă : într-o zi de luni, când m-am dus să-l văd, era deja în comă. I s-a dat să bea vin Dubonnet. Cum el a băut toată sticla, asta l-a adus în comă din care n-a mai ieşit niciodată. Ştiam că este un om foarte puternic. Ori asta m-a mirat. Asta i-a fost fatal. Ar fi mai putut trăi încă ani buni. Îi era teamă de alcool ; era foarte curajos şi avea multă voinţă în a păstra o disciplină.
D. L. : L-aţi  cunoscut la sfârşitul vieţii lui, adică în ultimii zece ani. Deci nu aţi cunoscut direct pe prietenii artişti care veneau la atelier în anii 1920 şi 1930. V-a vorbit vreodată de Erik Satie ?
P. A. : Bineînţeles, mai ales că-l îndrăgea foarte mult. Îmi vorbea adeseori. S-au distrat bine împreună în faimoasele serate vesele.
D. L. : V-a vorbit de Modigliani ?
P. A. : Da, ne-a vorbit precizând că Modigliani a învăţat de la el să facă sculptură.
D. L. : Evoca pasiunea lui pentru ezoterism ? Citea cu adevărat cărţi în domeniu ?
P. A. : Vorbea adesea de Milarepa care l-a marcat enorm. Dar nu cred că citea literatură ezoterică.
D. L. : Cât despre pasiunea sa pentru fotografie, ce puteţi să ne spuneţi ? Avea nostalgia fotografiei ?
P. A. : Când ne-am dus la atelier cu domnul Jean Cassous şi doamna Vienne să transferăm lucrurile la muzeu, multe lucruri erau împrăştiate peste tot. Totul era răsturnat, cotrobăit peste tot. Erau chiar sculpturi ascunse pregătite să iasă din atelier. Fotografiile erau pe jos.
Irène A. : Atelierul foto era în ultimul timp în dezordine pentru că el nu mai lucra…
P. A. : Fotografia era o pasiune pentru el. A învăţat de la Man Ray să facă fotografie, dar nu i-au plăcut niciodată fotografiile operelor sale făcute de Man Ray. Nu-i plăceau decât fotografiile lui, care erau reprezentarea exactă a vizunii sale. El crea lumină cu ajutorul sculpturii sale. Nu fotografia dădea lumină, ci, în concepţia sa, opera.
Irène A. : Iată un exemplu : o fotografie pe care eu o găsesc splendidă : Pasărea în zbor realizată de Man Ray… lui Brâncuşi nu-i plăcea deloc, pentru că atunci când cunoşti fotografia făcută de el, ceea ce conta era tensiunea extremă a liniei, transformarea ei, continuitatea. Ori, o rază de soare poate tăia totul. De aceea nu-i plăcea fotografia lui Man Ray.
P. A. : Brâncuşi nu vorbea niciodată de rău despre artişti. Privea operele Nataliei Dumitrescu şi ale lui Alexandru Istrati şi nu făcea nici un comentariu. Era doar prezent. Era un om extrem de pudic şi discret. Nu-i plăcea să vorbească nici de el însuşi, nici de alţii. Era respectuos, amabil, generos ; îi plăceau oamenii, dar detesta minciuna oamenilor. Nu-i plăceau lăudătorii. De îndată ce un vizitator intra la el, simţea imediat ceea ce-i plăcea sau ceea ce nu-i plăcea. M-am dus la el în multe ocazii cu artişti mari. Nu se vorbea. Brâncuşi era în extaz, pentru că simţea că vizitatorul respectiv era atras de opera sa.
Irène A. : După ce a căzut şi si-a rupt piciorul, se deplasa greu chiar pentru a ajunge în atelierul celălalt. Când i-am cerut permisiunea să merg sa văd Leda pe care o iubeam atât de mult, el era fericit pentru că găsea prilejul să vină cu mine să-şi admire opera. Ne duceam amândoi. Trăgea cu multă atenţie pânza care acoperea Leda, porneam maşinăria care făcea să se învârtă şi pe care o instalase el însuşi, ne aşezam în faţa ei şi o priveam în linişte. Era nemaipomenit ! Odată, mi-a zis : « Asta-i poezie infinită ! » Pe moment, afirmaţia sa m-a şocat : să auzi un artist vorbind cu atâta admiraţie şi încântare de propria-i operă… Mi-am dat seama că acest om era ca un copil. Obiectul din faţa noastră nu mai era opera lui. El avea o extraordinară modestie şi uitare de sine însuşi . Le iubea atâta. Era teribil cu oamenii care încercau să le atingă.
D. L. : V-a vorbit el vreodată de incidentul de la Salonul independenţilor când i s-a refuzat Prinţesa X ?
P. A. : Da, dar părea că asta n-a fost un şoc pentru el. Şi-a luat sculptura şi a plecat…
Irène A. : Mi-a vorbit multdespre Peştii lui pe care-i relua şi-i refăcea de nenumărate ori, pentru că lama de marmură, extrem de fină se spărgea. Trebuia de fiecare dată să regăsească echilibrul perfect. Mi-a vorbit şi de Leda : nu-i plăcea deloc legenda : ca Zeus să se transforme în lebădă, nu era pentru el posibil. El vedea în Leda corpul unei femei. În mintea lui Brâncuşi nu era nici o ambiguitate. Pentru el, Leda era o femeie : priviţi aceste şolduri de femeie care basculează, bustul care se apleacă pe spate… toată această mişcare este de o eleganţă specific feminină.
D. L. : Nu credeţi că ar fi putut să conceapă Leda ca pe o lebădă – numele românesc e feminin, iar pasărea este expresia însăşi a eleganţei.
P. A. : Poate că e aşa… Nu m-am gândit la acest detaliu.
Irène A. : Adora femeile şi mai ales femeile cu părul lung. În vremea aceea, aveam părul foarte lung şi bogat. De câte ori mă vedea, mă certa şi-mi spunea sa-mi pieptăn părul într-un coc pe ceafă.
P. A. : A propos de Leda : un grup de elveţieni dorea să cumpere Leda. Îi făceau curte lui Brâncuşi prin doamna Giedion. Dar el nu putea să se despartă de ea. Îmi povestea mereu asta. Îi spuneam întărâtându-l : « E cea mai frumoasă operă din atelier. Dacă vindeţi Leda, Irène nu va mai veni să vă vadă ». Râdea când auzea ameninţarea mea. Când avea vizite la atelier, începea prezentarea cu Leda.
D. L. : Se spune că Brâncuşi se despărţea cu greutate de operele sale ; aţi constat-o şi dumneavoastră ?
Irène A. : Nu era posesiv. Am avut impresia că a avut mai degrabă parte de neînţelegerea oamenilor care-l acuzau de acest fapt. Pentru el operele sale erau copiii săi şi că înstrăinându-le, ar lăsa impresia că le abandonează, că aceşti copii ar fi orfani. Cred că era mai degrabă o grijă deosebită de a le proteja.
P. A. : Era foarte cinstit. Nu şi-a trădat niciodată operele, nici pe cei care le-au cumpărat. Din păcate, după moartea lui, el a fost trădat de epigoni, de funcţionari, de legatarii universali, de oamenii care nu l-au înţeles niciodată. Din moment ce el a respectat creaţia, trebuia ca la rându-i să fie respectat. Dar nu a fost aşa. Cei care l-au respectat au fost oameni ca Jean Cassou, doamna Vienne şi toţi cei care i-au cumpărat cinstit operele.
D. L. : Aţi cunoscut la atelier colecţionari care i-au cumpărat opere ?
P. A. : Am întâlnit la atelier o delegaţie din Chicago care venise să-i propună înălţarea unei Coloane sau a unui Cocoş. Brâncuşi mi-a propus să-l însoţesc la Chicago ca să aleagă locul unde avea să fie instalată opera. Era în acelaşi timp şi arhitect. Mărturie stă ansamblul de la Târgu Jiu : toata această creaţie este arhitectură pură. Am cunoscut cu această ocazie pe primarul Chicagoului şi celelalte personalităţi din delegaţie. Proiectul nu s-a realizat pentru că el era bolnav. Era exact perioada de tranziţie, când am reuşit să-l pun pe picioare. A avut probleme pentru că i se dădea să bea. Alcoolul sosea la el cu lăzile.
Irène A. : Dădea foarte mult. De fiecare dată când Istrati organiza o petrecere, el asigura totul. El pregătea friptura de miel, el aducea vinul, dar nu participa la chef.
P. A. : Eu nu l-am văzut niciodată bând.
Irène A. : Eu l-am văzut… îi plăcea să bea foarte puţină şampanie. Bea ca într-o doză de medicament.
Vreau să relatez un fapt foarte emţionant pentru mine. Adoram Leda şi el ştia asta. Când am născut pe al doilea băiat şi eram încă la maternitate, Pascu venea să mă vadă. L-am rugat pe Pascu să-i spună lui Brâncuşi că mi-e dor de Leda şi că vreau să merg s-o văd. A doua zi, Pascu a venit la maternitate cu o fotografie a Ledei făcută de Brâncuşi şi pe care o mai am şi acum. El ştia că-mi plăcea şi a vrut să-mi facă plăcere. Era de o generozitate extraordinară. Era foarte amuzant căci am pus fotografia pe măsuţa din faţa patului ca s-o pot privi mereu. Dar mulţi oameni nu înţelegeau prea mare lucru : o asistentă medicală care trecea pe acolo îmi spune : « Vai, ce urinal ! » of, trebuie să ai imaginaţie pentru asta !
Ceea ce a fost mai greu pentru el a fost neînţelegerea venită din partea artiştilor. De aceea îi detest pe Istrati, pentru că nu înţeleg cum artişti pot să facă o asemenea profanare. E ceva de care-mi este scârbă.
P. A. : Aş fi dorit să redeschid procesul împotriva legatarilor, dar cum Les Musées de France nu au bani şi cum nu ne-am înţeles… Cu Jean Cassou, făcusem primul pas, dar cu oameni ca Pontus Hulten şi alţii ca el care nu l-au cunoscut niciodată pe Brâncuşi, n-am mai avut puterea s-o facem. Ca să respectăm memoria lui Brâncuşi, să recuperăm furturile şi să oprim reproducerile…, ar fi fost bine să continuăm.
D. L. : E totuşi ceva neclar în toată această poveste : de ce Brâncuşi i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati legatari universali ?
P. A. : Povestea testamentului este următoarea : trei sau patru persoane sunt responsabile. Dintre acestea, eu însumi, Sonia Delaunay, Jean Cassou şi doamna Vienne. Aceste patru persoane au insistat ca Brâncuşi să facă testamentul. Istrati, la rândul lui, avea un intermediar – un preşedinte de tribunal (un judecător), Doreneville. Nu trebuie uitat că Istrati avea o diplomă de avocat. Când notarul a venit ca să facă testamentul, noi am fost rugaţi să ieşim şi să aşteptăm să fim chemaţi : executorul testamentar nu ar fi trebuit să asiste ?! Am fost apoi invitaţi şi Brâncuşi se îndreaptă către mine mai întâi, mă strânge în braţe şi-mi zice : « Vei avea cele mai mari încurcături din viaţa ta. Te-am făcut executor testamentar. »
Irène A. : Există totuşi un detaliu pe care vreau să-l amintesc pentru că este de o importanţa capitală. Eu credeam că Doreneville era judecător. Era un prieten de-al lui Istrati, mergea adesea la ei. El a şi scris despre trădarea autorilor : două aspecte, din care unul despre Rimbaud, asupra modului în care familia sau moştenitorii pot denatura opera sau pot să o distrugă. El a dictat testamentul. Brâncuşi nu ştia nimic din asta. Noi, domnul Cassou şi doamna Vienne, nu ştiam nici noi nimic. Notarul, şi mai grav, nici nu ştia să scrie corect numele celor implicaţi. Nici măcar n-a întrebat cum se scrie corect.
D. L. : Care era rolul Soniei Delaunay ? Era ea o prietenă atât de apropiată?
P. A. : Erau foarte buni prieteni. Venea adesea în atelierul lui şi aducea vizitatori la atelier.
D. L. : Dar Valentine Hugo ? Într-o mărturie publicată în numărul dedicat lui Brâncuşi din Cahiers d’art de către Christian Zervos în 1955, ea afirmă că era prezentă la atelier toată perioada ultimă. Brâncuşi l-a ajutat chiar cu bani. În altă ordine de idei, fiica lui Pierre Matisse, Jacqueline Matisse-Monnier, venea şi ea des la atelier ?
Irène A. : Da, ea venea în ultimul timp. Valentine trăia în mizerie, iar Brâncuşi îi mai dădea bani. Cât despre Jacqueline Matisse-Monnier, am zărit-o o dată. În dimineaţa în care Brâncuşi a murit, m-am dus să mă odihnesc puţin. Între timp, Valentine a trecut pe la atelier şi a adus o ramură de prun în floare pe care am pus-o chiar în spatele Păsării, aproape de patul lui. Un fotograf din Paris Match a fotografiat-o astfel. 
P. A. : Istrati a chemat fotograful de la Paris Match : Brâncuşi n-a acceptat niciodată să fie fotografiat de jurnalişti. Dar cu această ocazie, toţi artiştii din cartier veneau să-şi ia rămas bun : De Case, Delbio, Tinguely, Pollack, Nicky de St. Phalle ; ea venea din când în când să mai lucreze la atelier.
D. L. : L-aţi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi pe care el nu l-a recunoscut niciodată ?
P. A. : Bineînţeles. Domnul Moore, fiul Verei Moore, secretara lui Brâncuşi pentru corespondenţa în engleză. Cu ea avut acest fiu a cărui chip e copia fidelă a sculptorului : îndemânatic, inteligent, bun de gură, simpatic. Trăieşte la Jouy en Josas cu mama lui. Îl cheamă John Moore. Duceţi-vă şi discutaţi cu el… <!–[if !supportFootnotes]–>[4]



Testamentul lui Bracusi Constantin

Testamentul lui Constantin Brâncuși, redactat în franceză la 12 aprilie 1956, se află în arhiva Muzeului național de artă modernă din Paris.

O fotocopie a documentului din arhiva lui Petru Comarnescu a fost transcrisă de Barbu Brezianu, care a publicat textul în 1974 la pagina 293 din „Opera lui Constantin Brâncuși în România”. Textul se regăsește la p. 322 din „Brâncuși în România” (1976) și la p. 298 din „Brancusi in Romania” (1976). În 1998, la p. 256 din „Brâncuși în România” și din „Brancusi en Roumanie”, textul este însoțit și de facsimilul unei scrisori a notarului, din 18 martie 1957.
Reproducem în continuare textul integral al documentului în franceză. Am marcat cu bold testamentul propriu-zis.L.S. Me C. BURTHE-MIQUE
NOTAIRE
RUE ROYALE 13Pardevant Me Claude Burthe-Mique notaire à Paris soussigné.
En présence et avec l’assistance de:
Monsieur André Albert Marie ROLLAND, Juge au Tribunal Civil de la Seine, demeurant à Paris rue Madame No 11.
Et Monsieur Pierre Yves LE MEN, Sculpteur, demeurant à Paris rue de Vaugirard No 173.
Témoins instrumentaires requis conformément à la loi, choisis et appelés par le testateur ci-après nommé –
A COMPARU
Monsieur Constantin BRANCUSI, Maître Sculpteur, demeurant à Paris Impasse Ronsin No 11 (Rue de Vaugirard No 152), célibataire, ainsi qu’il le déclare.
D’origine roumaine, de nationalité française, titulaire d’une carte d’identité délivrée par la Préfecture de Police le neuf octobre mil neuf cent cinquante deux portant le numéro 3904883, de laquelle il résulte que Monsieur BRANCUSI est né le dix neuf février mil huit cent soixante seize à Pestisani (Roumanie). Lequel sain de corps et d’esprit ainsi qu’il est apparu au notaire et aux témoins soussignés, se trouvant dans une pièce sise au rez-de chaussée dépendant d’un atelier sis à Paris 11 Impasse Ronsin, ladite pièce éclairée par deux grandes verrières et une tabatière, dans laquelle le testateur, les témoins et le notaire se sont réunis à la réquisition du comparant.
A dicté son testament ainsi qu’il suit à Me BURTHE MIQUE en présence des témoins soussignés:
Ceci est mon testament qui révoque toutes dispositions antérieures.
J’institue Monsieur et Madame Alexandre ISTRATI, demeurant à Paris 11 Impasse Ronsin, mes légataires universels, conjointement. En cas de prédécès de l’un ou de l’autre de mes légataires universels, la part du prédécédé accroîtra le legs fait au survivant d’eux.
Je lègue à l’Etat Français, pour le Musée National d’Art Moderne, absolument tout ce que contiendront au jour de mon décès mes ateliers situés à Paris, Impasse Ronsin No 11 n’exceptant que l’argent comptant, les titres ou valeurs qui pourraient s’y trouver et qui reviendront à mes légataires universels.
Ce legs est fait à charge par l’Etat Français de reconstituer, de préférence dans les locaux du Musée National d’Art Moderne, un atelier contenant mes œuvres, ébauches, établis, outils, meubles.
Dans le cas où une ou plusieurs de mes œuvres seraient sorties de mes ateliers pour figurer dans une exposition ou pour toute autre cause, j’entend qu’elles soient intégrées dans le présent legs.
Je nomme Monsieur le Docteur Pascu Atanasiu -Grosu, demeurant à Paris à l’Institut Pasteur, mon exécuteur testamentaire.
Mon exécuteur testamentaire aura notamment pour mission de collaborer avec le Musée d’Art Moderne à la reconstitution de l’atelier et à la répartition des œuvres léguées dans le cadre de l’atelier.
Le présent testament a été ainsi dicté par le testateur à Me BURTHE MIQUE et écrit en entier par Me BURTHE MIQUE tel qu’il a été dicté par le testateur en présence des témoins et il a été lu en entier par Me BURTHE MIQUE au testateur qui a déclaré le bien comprendre et y persévérer le tout en la présence simultanée et non interrompue des témoins.
Sur l’interpellation de Me BURTHE MIQUE les témoins ont déclaré expressément et séparément qu’ils sont Français, majeurs, qu’ils jouissent de leurs droits civils, qu’ils ne sont ni parents ni alliés au degré prohibé par la loi du testateur ou d’aucune des personnes ou établissement en faveur desquels il vient d’être fait des dispositions testamentaires et qu’ils remplissent d’ailleurs toutes les qualités préscrites par la loi.
Dont acte
Fait et passé à Paris sans désemparer dans les lieux indiqués
L’an mil neuf cent cinquante six.
Le douze avril.
Commencé à onze heures quarante cinq minutes et clos à douze heures quarante cinq minutes.
Et après une nouvelle lecture faite en entier du présent testament par Me BURTHE MIQUE au testateur celui-ci a signé avec les témoins et le notaire, ce sont en la présence réelle simultanée et non interrompue des témoins instrumentaires.
***
Am ținut să ofer textul integral al actului în franceză, pentru ca originalul să poată fi consultat de cercetători. Au circulat în traducere fragmente care au deformat sensul inițial. Ar fi necesară o traducere autorizată, efectuată de specialiști în drept.
Din lectura documentului aflăm că notarul care l-a legalizat se numea Claude Burthe-Mique din Paris, din strada Royale 13, iar martori la întocmirea actului au fost André Albert Marie Rolland, judecător la Tribunalul civil al Senei, domiciliat pe strada Madame 11, și sculptorul Pierre Yves Le Men, domiciliat pe strada Vaugirard 173. Martorii la întocmirea actului, ceruți conform legii, au fost aleși și chemați de testator.
Testatorul era Constantin Brâncuși, maestru sculptor, domiciliat la Paris, în Impasse Ronsin 11 (strada Vaugirard 152), celibatar, român de origine, de naționalitate franceză, titular al cărții de identitate nr 3904883, eliberată de Prefectura de Poliție la 9 octombrie 1952, din care rezulta că domnul Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876 la Pestisani (România). Notarul și martorii au constatat că testatorul era în deplinătatea facultăților fizice și psihice. La cererea testatorului, notarul și martorii s-au întrunit împreună cu el într-o încăpere situată la parterul atelierului din Impasse Ronsin 11, care încăpere primea lumina zilei prin două mari luminatoare și o lucarnă.
Testatorul și-a dictat testamentul notarului Burthe-Mique. Acesta l-a scris în întregime așa cum i-a fost dictat în prezența martorilor și l-a citit integral în fața testatorului, care a declarat că îl înțelege bine și îl menține. Totul s-a desfășurat în prezența simultană și neîntreruptă a martorilor.
La interpelarea notarului, martorii au declarat fiecare separat și în mod expres, că îndeplineau condițiile cerute de lege – erau francezi, majori, beneficiau de drepturi civile și nu erau rude de sânge sau prin alianță cu testatorul în vreun grad interzis de lege, sau cu oricare din persoanele sau instituțiile în favoarea cărora se făceau dispozițiile testamentare.
Actul s-a întocmit la 12 aprilie 1956, între orele 11.45 și 12.45.
Dl Burthe-Mique a citit din nou integral testamentul în fața testatorului, care l-a semnat împreună cu martorii și notarul, în prezența reală, simultană și neîntreruptă a martorilor.
***
Iată traducerea textului testamentului propriu-zis.
Acesta este testamentul meu, care anulează toate dispozițiile anterioare.
Îi institui legatari universali pe domnul și doamna Alexandre Istrati, domiciliați la Paris, Impasse Ronsin 11. În caz de predeces al unuia din legatarii mei universali, supraviețuitorul va adăuga la moștenire și partea celui decedat.
Las moștenire statului francez pentru Muzeul național de artă modernă absolut tot ceea ce vor conține în ziua decesului meu atelierele mele situate la Paris, Impasse Ronsin 11, exceptând doar banii lichizi, titlurile sau valorile care s-ar putea afla acolo și care vor reveni legatarilor mei universali. Această dispoziție testamentară este lăsată spre a însărcina statul francez să reconstituie un atelier care să-mi conțină operele, schițele, mesele de lucru, uneltele, mobilele, de preferință în spațiile Muzeului național de artă modernă.
În caz că una sau mai multe din operele mele vor fi fost scoase din atelierele mele pentru a figura într-o expoziție sau cu orice alt motiv, cer ca ele să fie integrate în prezenta moștenire.
Îl numesc executor testamentar pe domnul Pascu Atanasiu-Grosu domiciliat la Paris, la Institutul Pasteur. Executorul meu testamentar va avea mai ales misiunea de a colabora cu Muzeul de artă modernă în reconstituirea atelierului și în repartizarea operelor lăsate moștenire în cadrul atelierului.

image

Mormantul lui C-tin Brancusi -Montparnase -Paris
image

Prof.dr.Atanasiu Pascu Grosu (1913-1995)
imageimageimage

Brancusi, aquarela, colectia Pascu Atanasiu Grosu image


Responses

  1. coane, poze cu emeritu’ţi uncheş n-ai? Să văd resemblanţa dintre voi doi. ;)

  2. As fi bucuroasa sa iau legatura cu dvs. In articolele mele despre viata lui Brancusi am facut referire la amintirile respectatului dvs. unchi, dr. Pascu Atanasiu. Cu aleasa consideratie, Doina Frumuselu

  3. Sunt nepoata sculptorului Gigi Teodorescu si va rog sa-mi comunicati,daca puteti,adresele descendentilor unchiului dvs.,dr.Pascu Atanasiu.Stiu ca pe Gigi l-a legat o frumoasa prietenie de Pascutu.Activitatea artistica a lui Gigi Teodorescu la Paris si in Argentina nu-mi este prea cunoscuta datorita conditiilor politice din tara noastra in perioada 1946-1952 cand el a decedat.Cu stima,Rodica Iacob


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: