Postat de: TARNOVAN EUGEN-STEFAN | Septembrie 19, 2010

„Dacă miroase a ciment și a eșapament, economia crește”-MUGUR ISARESCU GUVERNATOR BNR-INTERVIU

„A copilărit printre viticultori și a învățat să numere în anii ’50, cu bancnote de 100 de lei și cu fișicuri de 1 leu.”

Mugur Isărescu povestește pentru “Timpul” ascensiunea sa de la Drăgășani până în fotoliul de guvernator al Băncii Naționale.

Din copilărie a trăit printre intelectuali care aveau pasiunea viticulturii, însă familia sa a început să se ocupe serios de acest domeniu abia prin anii ’70-’80.

Nu atât din pasiune, cât din cauză că „au început necazurile, nu mai găseai nici vin”, își amintește guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu.

În plus, tatăl său s-a pensionat și era amenințat cu evacuarea din casă și mutarea la bloc.

„Dom’ne, dacă eu mă mut la bloc, mor”, i-a spus tatăl său actualului guvernator, iar acesta i-a dat aproape în întregime primul salariu, de 1.290 lei, pentru a completa suma necesară cumpărării unei case pe pământ. Acolo a transformat pârloaga din curte într-o vie.

Au trecut anii și domeniul primului bancher al țării s-a extins. Printre cei care au beneficiat de Legea Lupu s-a numărat și o moștenitoare a prințului Știrbey, căsătorită cu un baron austriac, Kripp.

Inspirându-se din experiența viticolă a acestuia, Mugur Isărescu și-a perfecționat tehnicile de vinificație. Apoi, a primit o moștenire din partea bunicii, pe care a completat-o cu alte terenuri viticole pe care le-a cumpărat.

În interviul pentru “Timpul”, guvernatorul povestește și cum a învățat să numere. „Eram cinci persoane, era nenorocirea aceea din anii ’50, și tata îi așeza mamei pe masă bancnote de 100 de lei, de 1.000 de lei, până la 10. Îi număram ușor, dar venea de fiecare dată cu un fișic din acela de 100 de lei de 1 leu, galbeni, modelul rusesc. Și pe ăia mă chinuiam să-i număr. Și bineînțeles că am avut ceva din mirosul banilor, în sensul acesta, de la dânsul și de la serviciu”, rememorează Mugur Isărescu acea perioadă a copilăriei.

A intrat la Facultatea de Comerț Exterior chiar în primul an în care nu a mai fost nevoie de dosar, apoi a ales să se angajeze la Institutul de Economie Mondială. Aceasta, în ciuda faptului că alți colegi de-ai săi s-au îndreptat către întreprinderi, de unde aveau șansa să călătorească în străinătate.

Acum, peste ani, este guvernatorul BNR. Recunoaște că ținta de inflație va fi ratată, ca urmare a deciziei Guvernului de a majora TVA.

Domnule guvernator, m-a măcinat de mult un gând: de pildă, eu am regretat toată viața că am stat foarte puțin cu tatăl meu. Așa au fost vremurile și am constatat după ce s-a dus cât de puțin am stat împreună. N-am mai făcut apoi aceeași greșeală cu mama și, din acestă cauză, orice s-ar fi întâmplat, eu sâmbăta sau duminica eram la Vălenii de Munte. Putea să cadă pământul. Doream să vă întreb dacă viticultura este o pasiune sau este mai mult, așa, un respect față de tatăl care avea această pasiune, adică o continuare a tradiției, o recunoștință

Ambele și, în plus, un refugiu. O pasiune, pentru că, m-am născut acolo și am copilărit printre vii. Ulterior Drăgășaniul a dezvoltat și un fel de industrie socialistă, făcea acei vestiți teniși Finca, însă în copilărie nu era această industrie, doar vinificație, cât se putea face în anii ’50. Practic, am copilărit cu strugurii aceștia de Crâmpoșie, de Tămâioasă românească, deci îi am în suflet.

Apoi, nu atât tata, cât bunicii mamei au fost viticultori. Tata era mai dinspre munte, din Râmnicu Vâlcea, însă tata, într-adevăr, când s-a mutat în Drăgășani a fost inseminat și el cu microbul viticulturii. Era intelectualitatea orașului, un oraș mic, care jumătate era legată de o stațiune de cercetări care, printre altele, a făcut 12 soiuri noi de struguri. Tatăl meu lucra la bancă, dar era prieten cu mulți dintre intelectualii pasionați de viticultură. Se întâlneau și îi ascultam. Pasiunea s-a transmis și de la acești oameni, nu numai de la tatăl meu.

Iar acum, ca să spun adevărul despre tata, noi ne-am apucat serios să facem viticultură, pentru noi, pentru familie, după ce au început necazurile, prin anii ’70-’80, când nu mai găseai nici vin, iar tata s-a pensionat.

Ne-au scos din casa în care stăteam, că acolo s-a făcut un atelier școlar, au vrut să-l mute pe tata la bloc și țin minte că a venit la mine, abia mă angajasem, și i-am dat aproape întreg primul salariu, 1.290 cred că am luat, în august sau septembrie 1971, pentru că mi-a spus două vorbe: „Dom ne, dacă eu mă mut la bloc, mor!” Și pensionat, și la bloc, așa ceva nu putea să-și imagineze. Și-a cumpărat o casă care avea, așa, o curte mai lungă, o paragină, dar a plantat vie acolo.

După 1971, ne-am apucat de producție proprie de vin, iar în anii ’80, când nu mai găseai nimic, decât vin de masă, făceam vinuri chiar reușite. Refugiu în sensul că, din multele locuri în care poți să ajungi și probabil că am ajuns prin foarte multe locuri, acolo mă și regăsesc, mă și relaxez

-Vă încărcați…

-Da, acolo, pe dealurile acelea. Și dacă spun refugiu, aș mai adăuga ceva, ca să fie patru motive, să nu rămână trei, cifră biblică. A fost și o ambiționare, un act dintre cele mai firești. Printre cei care au primit restituiri în anul 2000, când am semnat împreună cu președintele Constantinescu Legea Lupu, s-au numărat și moștenitori ai prințului Știrbey.

O moștenitoare este căsătorită cu un baron. Cum glumesc eu, o prințesă valahă și un baron austriac, baronul Kripp. După ce a primit via din Drăgășani, m-a invitat, la trei ani de zile, în 2003, să văd ce a făcut. și, într-adevăr, făcuse un lucru extraordinar, o vie nouă, într-o zonă în care foarte multe lucruri intraseră în paragină. Eu n-aveam atunci decât niște moșteniri de la bunica după soția mea, care este tot din Vâlcea.

Bineînțeles că am fost puțin invidios când am văzut ce a putut să facă un om cu bani europeni. Dar când am început să vorbesc cu dânsul – învățase românește – mi-a spus, așa, într-o română puțin hazlie pentru urechile mele, că a descoperit un soi foarte valoros, „pe care voi nu-l cunoașteți”.

În clipa aceea vă mărturisesc că l-am visat, l-am văzut aproape, pe bunicul din partea mamei, pe care nu-l localizez bine, pentru că a murit când eram foarte mic, dându-mi două palme: „Chiar așa, chiar aici s-a ajuns? Nemernicilor! Nici asta nu sunteți în stare, să păstrați tradițiile”.

Eu știam strugurele, doar am copilărit cu el. Cobor, îi spun lui tata, care mi-a dat și el două palme. „V-am spus eu că o să nenorociți agricultura românească cu prostiile voastre de reforme.” Și noaptea, chiar nu exagerez, l-am visat, așa, ca pe o fantomă, pe bunicul. M-am trezit nădușit, cum se spune pe la noi, pe la țară, rușinându-mă. În jurul unei moșteniri, am început să cumpăr și acum mă bucur. La mai mult de șapte ani, mă bucur că a ieșit un vin bun, îl concurez pe baronul austriac. Nu am suprafața dânsului, e mai mică, însă ne-am specializat pe ceea ce făcea Drăgășaniul, producții nu mari, dar de bună calitate.

-În casă deci ați avut o atmosferă, să zic așa, bancară.

Da, eu am învățat să număr pe bani, de la tata. Prin anii ’50, dacă mai țineți minte, erau niște bancnote de 100 de lei, cu Bălcescu. Casa Scânteii, pe partea cealaltă. Și atunci, în 1953-1954, el avea un salariu foarte mare, 1.800 de lei. Știu că sora dânsului, care era învățătoare, lua numai 340 de lei.

-Era directorul Băncii…

Inspectorul-șef. Toți banii îi lăsa mamei, deci nu avea dreptul să păstreze nimic… Mama îi ținea… Eram cinci persoane, era nenorocirea aceea din anii ’50 și îi așeza pe masă. Și bancnotele de 100 de lei, 1.000 de lei, până la 10, le număram ușor, dar venea de fiecare dată cu un fișic din acela de 100 de lei de 1 leu, galbeni, modelul rusesc.

Și pe ăia mă chinuiam să-i număr. Și bineînțeles că am avut ceva din mirosul banilor, în sensul acesta, de la dânsul și de la serviciu. Am copilărit, într-un fel, într-un sediu de bancă. Când am venit aici, la Banca Națională când am coborât în Tezaur, am avut, așa, parcă o tresărire. Dar tot atât de bine pot să spun că în familie sau în tot orașul era plin de viticultori… Și citeam în Lumea…

-Îl citeați pe Ilie Șerbănescu.

Nu știu dacă începuse atunci… Ulterior, da… Citeam: devalorizarea lirei, devalorizarea monedei străine, cum scriau toți ziariștii. Nu am înțeles prea multe. Când am terminat Comerțul, foarte mulți s-au îndreptat spre chestiuni practice. Pe mine m-a pasionat cercetarea, cred că am și o anumită înclinație spre citit, spre studiu, spre… cred că a fost ceva, nu a fost numai, să zic, mâna destinului.

Și am tot citit despre relații financiare internaționale. Și am ajuns la acel Institut de Economie Mondială. Majoritatea fugeau de așa ceva, pentru că vroiau să călătorească în străinătate și se duceau pe la întreprinderi. Țin minte că am oscilat și eu, erau multe întreprinderi unde să mă duc, la care dintre ele, și am ales Institutul acela. M-am angajat, asta e culmea, pe 16 august 1971, a doua zi după ce președintele Nixon a devalorizat dolarul. Era o zi călduroasă și mi-au pus în față – era foarte multă lume în concediu – un teanc de telegrame, să le traduc pentru conducerea de partid și de stat. Înțelegeam cuvintele, dar nu înțelegeam sensul, că eu făcusem marxism.

Așa a început cariera mea în economia de piață. Ne ajuta mult Murgescu, profesorul Murgescu. El spunea: „Bă, citiți orice!”. Aveam o bibliotecă dotată. „Voi trebuie să le spuneți tovarășilor ce se întâmplă în lume. Nu înțelegeți, nu aveți cum să le spuneți!” Bineînțeles că oricând piața are și elementul speculativ, dar trebuie să treacă mulți ani… să înțelegem.

-Dumneavoastră v-ați dat teza de doctorat înainte de 1989, pe cursul de schimb.

Da, pentru că și acolo a fost o nebunie, și tot din acest motiv, faptul că lucram la Institutul de Economie Mondială și făceam sesiuni științifice. Iar acea lăsare a cursului liber, flotare a cursului, era catalogată de către economiștii vremii și de ideologia vremii ca fiind un fenomen de criză.

Ceea ce nu poți să spui acum că este o chestiune pe care o definești cu greutate. Uitați și acum cum e cu criza: de unde o iei, de unde o începi, unde o termini? Și la o sesiune din asta, prin 1974, am avut o lucrare care s-a numit chiar așa: „Flexibilitatea cursului de schimb, o nouă tendință în politicile occidentale”.

Un ziarist de la Scânteia m-a făcut pilaf! A venit la sesiunea noastră și a scris că nu am viziune. Cam ieșisem din rânduri, am spus că n-o să mai avem cursuri fixe. Eram, de fapt, marcat de devalorizarea din 1971 a dolarului și de renunțarea la prețuri fixe.

Cam asta am spus în esență, că nu e un fenomen de criză, dar asta e tendința, să lași cursurile libere, să le determine piața, că, uite, sunt și anumite avantaje pentru actorii de pe piață. Vă spun acum pe scurt ce-am scris atunci și a apărut în Scânteia despre sesiunea științifică de la Institutul de Economie Mondială, pe atunci se numea de Conjunctură, că au fost lucrări bune, valoroase, dar printre ele și unele care n-au fost suficient „aprofundate”. Și dă-i cu lucrarea despre flexibilitatea cursurilor, care n-a adâncit, n-a făcut…

M-a chemat directorul: „Tovarășe Isărescu, s-a scris… Să fiți mai atent, se poate? Uitați, a apărut în organul partidului…”. Și pe urmă am luat-o s-o completez. Uite ce înseamnă să te ambiționezi aiurea. Și mi-am făcut teză de doctorat din ea. Și am susținut-o chiar înainte de 1989, în noiembrie, cu profesorul Kirițescu. Și profesorul Murgescu m-a susținut… După 1989…

-E valabil și acum…

-Vedeți, nu putem să-l ținem în frâu… Trebuie să-l lăsăm… C-o fi fenomen de criză, că n-o fi, asta este… Acum s-a sărit puțin în extrema cealaltă. Dacă îl stabilizăm, se zice: „Nu face bine Banca Națională, îl ține forțat…”

-Revenind în actualitate, majorarea TVA a afectat cumva ținta de inflație pe luna în curs? Cât va fi inflația la finele anului 2010?

Eu aș spune undeva între 7,5 și 8. Ne pare rău, ratăm ținta. Dar când nu poți să faci corecțiile cu cifre nominale, le faci cu… inflația. Punctul de vedere și al Băncii Naționale, și al meu este că aceasta este o metodă categoric mai eficientă. Vedeți, funcționează. Dar e și inechitabilă, pentru că îi lovește, în special, pe cei cu venituri fixe și venituri mai mici, și periculoasă, deoarece creează precedente.

Când începi să te lupți cu inflația îți dai seama cât de periculoasă e boala asta. E foarte parșivă. Sperăm însă ca la anul pe vremea aceasta să revenim la 3%, dacă nu se reîmbolnăvește organismul social, în sensul unei obișnuințe cu inflația. Ce înseamnă aceasta? E inflație mai mare, apar sindicatele, vor salarii mai mari, pensionarii vor pensii mai mari, toată lumea are dreptate aici. Dar, până la urmă, toată lumea pierde.

Într-o situație în care toată lumea are dreptate, și nu se poate rezista politic și social, toată lumea va pierde. A fost foarte greu să convingem societatea românească de faptul că acest club în care am intrat, clubul Uniunii Europene, nu este inflaționist. Este dominat de un curent care nu uită că în Europa Occidentală, în special în Germania, după ambele războaie mondiale a fost hiperinflație.

Și în Germania frica cea mai mare este creșterea prețurilor. În Germania a apărut în 1923-1924 bancnota cu cele mai multe zerouri, 24 de zerouri, nici nu se putea pronunța. Le spun studenților mei: cu ea se cumpăra o pâine în cursul unei dimineți și seara mai luai cu ea o felie de pâine, iar a doua zi s-a ajuns la troc. Acestea sunt traume istorice care se transmit cel puțin la două-trei generații.

Pentru Europa Occidentală, o țară, o societate care nu înțelege acest lucru, înseamnă că este virusată și ei nu vor să fie contaminați. Ei reprezintă totuși un club care nu dorește să fie contaminat de poziții inflaționiste. De aici și rigiditatea noastră. N-aș vrea să se înțeleagă că suntem cinici sau neînțelegători la problemele sociale. Avem două motive mari să ne luptăm cu inflația. În afară de faptul că este în mandatul nostru de Bancă Centrală. Nu este echitabilă, este o boală periculoasă și nu este acceptată în Uniunea Europeană.

Ne autoexcludem, ne izolăm. Sau o să vină, ca să spun așa, o vorbă rea, o să vină dânșii să ne spună: „Dom’ne, vă fac ordine în casă!” Ceea ce nu e de dorit. Uitați cum… Acum, Uniunea Europeană este mai preocupată în ceea ce privește deficitul bugetar și țintele de echilibru decât este Fondul Monetar Internațional.

-Rămâne valabilă ținta de aderare la zona euro în anul 2012?

Nu. Trebuie rediscutată, însă nu amânată foarte mult. 2015 ar fi ca dată, nu 2012. 2012 era intrarea în anticameră. Deci 2015. Ținta trebuie să fie ambițioasă. Și este categoric ambițioasă. Dar trebuie să fie și realistă. Dacă nu poți să atingi deficitul bugetar de sub 3% într-o manieră normală, nu sufocându-te… În consecință, noi am propus rediscutarea cu două componente: să rămână ceva ambițios, pentru că este un bun catalizator, pentru coerență în politici.

Vedeți, dacă nu ne stabilim un țel, ne ducem în bălării. Și să fim totuși în cadrul unui program care să fie credibil. E foarte important. Ținta trebuie să fie și ambițioasă, dar și moralizatoare. Dacă e mult prea ambițioasă, te demobilizează. Deci un echilibru destul de delicat pe care trebuie să îl găsim.

-Mai mulți oameni de afaceri au opinat că ar fi fost de preferat o devalorizare controlată a monedei naționale în locul creșterii TVA și al reducerii salariului bugetarilor. Ce părere aveți?

Păi, noi le-am răspuns și le mai răspundem o dată. Leul s-a apreciat accentuat în 2007, într-adevăr, apoi s-a tot depreciat și la sfârșitul anului 2008, începutul lui 2009 deprecierea a fost, în medie, în jur de 10-12%, iar pe extreme a fost chiar mai mult.

Dacă se calculează așa, în toamnă era undeva la 3,55 și a ajuns până la 4,30. Și în ceea ce privește deprecierea lumea trebuie să înțeleagă că e o chestiune cu două tăișuri, așa cum economia are știința economică, macroeconomia are reguli, dar ai și multe flexibilități, apropo de flexibilitatea cursului de schimb. Am făcut o dată o comparație: acum foarte mulți sunt keynesieni și vin cu propuneri din acestea.

Ei trebuie să știe un lucru, că știința economică e precum engleza. Uneori „oo” se citește „u”, cum ar fi în „foot” (picior). Alteori se citește „a” – „blood”. Deci nu e ca la franceză, să aibă reguli relativ precise. Așa și aici. De la un punct încolo, deprecierea, care ne-a adus avantajul unei creșteri a exportului, ne-a ajutat să ne echilibrăm, să reducem extrem de repede deficitele externe.

De la un punct încolo – și punctul acesta se calculează cu foarte mare atenție, uneori e și greu de calculat – mai mult se estimează, creează mai multe probleme decât să aducă avantaje. Și nu numai că devalorizarea era mult mai puternică, ne crea două probleme. Unu: punea foarte mare parte din economie și din venitul populației în imposibilitatea să-și onoreze plățile, pentru că scumpea foarte mult ratele la creditele vechi, care erau în euro, și asta ne mai trebuia: niște falimente în masă, ceea ce a fost evitat; și doi: ne scumpea foarte mult importurile.

Oricum s-au scumpit, dar le scumpea foarte mult, și ne crea inflație. Noi credem că am găsit un punct de echilibru. Dacă n-am fi intervenit, am fi avut și speculații foarte mari pe curs. Piețele noastre sunt fragile, cred că le-am fi perturbat foarte mult. Mai mult, trebuie văzut și care e potențialul economiei. Deci, dacă n-ai potențial, producție concurențială… De ce depreciezi? Ca să ieftinești exporturile, să le stimulezi. Ăsta e principalul scop.

Dar dacă n-ai producție de export, degeaba ieftinești, că n-ai capacitate de producție. Or, la noi au rămas foarte multe probleme structurale, ele chiar s-au agravat și sunt date de numărul angajaților. Deci avem foarte mulți, într-un fel sau altul, ajutorați, asistați social, pensionari comparativ… Nu, nu sunt ei mulți, mi-am căutat cu mare atenție cuvintele ca să nu-i jignesc, că nu e vorba… Dar comparativ cu cei care plătesc impozite..

Și acolo e buba cea mare, nu devalorizarea în totalitatea ei. Îmi spuneți că oamenii de afaceri… Nu toți. Deci exportatorii – au asociație – au ieșit de atâtea ori și au spus asta. Faptul că s-a depreciat, dar nu s-a depreciat nestăvilit, ne-a ajutat foarte mult. Ei știind povestea cealaltă, că toate exporturile au și o componentă de import, și încă mare, care majorează costurile. În plus, îi introduci în incertitudine, că în momentul în care scapi lucrurile nu știi unde se oprește cursul. Ajunge să fie determinat de forțe marginale ale pieței.

De asemenea, la nivelul bancherilor. Nu toți. Cea mai mare parte a băncilor, cea, s-o numesc așa, tăcută, nu dorea o depreciere. Au fost câteva bănci și, din acele bănci, pot să spun acum cu tărie, trezorierii. De ce? Pentru că asta e meseria lor, să facă bani din mișcări de curs. „Cine e persoana asta mai guralivă care tot zice 4,7 sau…?” Vi se spunea imediat: „E trezorierul de la Banca X”. Și dacă vă duceați la aceeași bancă, așa, din curiozitate de reporter, și vorbeați cu cel de la credit, cine știe ce vă spunea: „Lasă-l, dom’ne, și pe ăla, el caută să-și ia și el un bonus, acolo”. Noi știm toate astea, dar nu ne apucăm să ne certăm cu ei.

-Există premisele pentru reluarea creșterii economice în 2011?

-Cred că, dacă programul, așa cum a fost gândit în 2009, ar fi fost pus în practică din 2009 și nu ar fi fost conflictul acela… Fiindcă ce am avut noi în 2009? Am avut o majoritate extraordinară, vreo 70, aproape de 80 la sută care s-a bătut… Și-au rupt picioarele între ei. Acel program nu prevedea majorări de impozite. Programul nu prevedea reduceri globale de venituri, dimpotrivă.

Se reduceau numărul de posturi bugetate și salariile bugetarilor și se împingeau banii spre investiții, deci apăreau salarii în altă parte. Deci, per total, nu era prevăzută nici un fel de scădere a cererii agregate în programul inițial, acela din 2009. Programul inițial prevedea ca sectoarele care se preconiza că vor cădea cel mai dramatic, cum ar fi construcțiile, să fie compensate de lucrări publice în infrastructură. Din păcate, acel program nu s-a putut aplica sau s-a aplicat cu întârziere.

Deci noutatea pe care pot să v-o spun cu tărie este că eu continui să cred că, dacă programul era aplicat, scăderea era și mai mică și revenirea din 2010 nu era o noutate. În consecință, văzând câtă rezistență există, mai ales la corecția din domeniul bugetar, nu pot să vă dau decât un răspuns condițional: dacă nu se revine, nu se întârzie și așa mai departe, cred că avem toate șansele să avem creștere economică în 2011.

-Ce măsuri de austeritate ar trebui să mai adopte Guvernul? În ce zonă ar trebui acționat cu precădere?

-Consider că folosirea cuvântului „austeritate” a fost nefericită. Eu am folosit încă de la începutul anului 2009 cuvântul „corecție”. Într-adevăr, dacă spui: „Salariile trebuie să scadă cu 20%”, pare ceva de austeritate. Dacă spui: „Salariile în sectorul bugetar au crescut în 2007 și 2008 cu 80%, s-a sărit calul și nu se poate susține o creștere de 80%”, nu se poate de către 60%. Aici este o corecție.

Cea mai mare problemă acum o constituie factura socială, care, pe de o parte, este insuficientă din punct de vedere social și politic, iar pe de altă parte, este enormă din punct de vedere financiar și economic. Nu pot să îmi dau seama unde va găsi Guvernul acel echilibru pentru ca măsurile de corecție – să nu folosesc cuvântul „austeritate” – să fie digerabile social și politic și să fie suficiente din punct de vedere economic și financiar. Dezechilibrul este mare și cred că ați auzit: pe factura cheltuielilor cu pensiile sunt deficite în jur de 3 sau peste 3 miliarde euro.

Noi nu putem să dăm sau n-am putut să dăm în anii buni, care au fost din 2000 până în 2008, ani de creștere bună, n-am putut atunci, nu ne-am permis să dăm pe an un miliard și jumătate pentru niște autostrăzi care nu s-au făcut în 20 de ani. Să găsești bani ca să acoperi o factură anuală de 3 miliarde este o problemă care trebuie abordată cu o anumită luciditate, nu cu pasiune, pentru că este extrem de serioasă.

De ce? Pentru că deficitul ăsta îți creează o datorie, care datorie nu este producătoare de venituri, așa cum ar fi un deficit creat dintr-o investiție publică, ce ajută să crească economia, ci dimpotrivă. În multe cazuri, și la noi s-a dovedit același lucru, evident, este descurajant pentru creșterea economică, în sensul că povara asta pe contribuabil îl demotivează, mărește piața gri sau economia subterană, duce la migrația capitalului și a forței de muncă din țară și de la un punct încolo apare un cerc vicios.

Adică, pe măsură ce se deteriorează situația, creditorii devin tot mai nemiloși cu tine. În loc să te ajute, te înfundă. De frică, de… Nu mai vor să îți dea bani, pur și simplu, sau îți cer dobânzi din ce în ce mai mari. Or, acesta este pericolul cel mare. Cum va reuși Guvernul…? N-aș vrea să fiu în locul Guvernului! Am fost în guvern într-o perioadă grea și știu cât de greu găsești o formulă să împaci imperativele financiare și economice cu cerințele, uneori zgomotoase, sociale. Am tratat cu profesorii. N-a fost deloc plăcut, pentru că am rămas profesor în toată perioada asta. Nu știu cum o să procedeze Guvernul. A tăiat, dar acolo unde este mare sensibilitate politică nu se reușește. Problema este, în special, factura socială.

– Am văzut odată un documentar la BBC despre marile evenimente ale lumii. Și când era vorba de America mă gândeam: „Sigur va fi primul pas pe Lună!”. Ce credeți că era? Era momentul în care președintele SUA semna decretul pentru construcția de autostrăzi!

Da, a fost un moment istoric… În anii ’30…
Atunci s-au inventat vagoanele acelea mari, care se mișcau din 20 în 20 de kilometri, cu baie, bucătărie, tot…. Ăsta a fost evenimentul considerat că a schimbat America.

Eram acolo, la Institutul de Economie Mondială, și studiam chiar America, făceam rapoarte trimestriale despre conjunctura din America. Și era, așa, o vorbă, până când a fost explozia asta informatică, cu calculatoare: „Dacă miroase a ciment și a gaze de eșapament, economia crește în America”. Deci un model de creștere pe baza construcțiilor.

Construcții de locuințe din acelea de lemn, case în care era băgat tot. A fost o schimbare de model. Nu începeai de la lingură, ci intrai într-o casă mobilată. Așa dădeai de lucru: mobilă, industrie textilă, faianțărie, țevărie, lemn. La fel, la autoturisme. Un autoturism antrena de la oțel la industria petrolieră… Da, autostrăzile au fost un moment de răscruce.

-Când vedeți posibilă o reluare a creșterii salariilor în economia românească?

Le văd foarte diferențiat și aici poate că ar trebui făcut mai mult din punct de vedere mediatic, să spun așa, adică să explicăm relația asta între productivitate și salarii, care nu este teoretică, este foarte generală. Înseamnă și diferențiere.

Unii, să zicem, poate muncesc mai bine, au o productivitate mai mare și pot să-și crească salariile. Să fac o paranteză: acum, în perioadă de criză, la mine, la stația de vinificare, am mărit salariile. Nu cu foarte mult, dar mi-am permis. Cred că sunt multe firme care pot să mărească salariile. Altfel este o creștere generală. În legătură cu creșterea generală, să n-o numesc cutumă, dar statistic se constată că aceasta apare la un an, un an și jumătate după ce se instaureazăcreșterea economică, mă refer la o creștere generală și reală, nu nominală, a salariilor.

Vă mulțumim, domnule guvernator.

Interviu cu Mugur Isărescu, de Petre Mihai Băcanu


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: